Spaghetti vegetariene a la Lost

Pentru această mică minune culinară avem nevoie de-un ardei gras roşu, cât roata carului şi de unul verde, câteva roşii extrem de coapte, două ciuperci la fel de mari ca şi macheta cupolei de la capeta Sixtină, nişte ceapă, usturoi, pătrunjel.

Aşadar, bem apă de izvor (picurată în Uzo, evident!!!) şi pornim: tăiem ciupercile cubuleţe şi le punem la opărit, apoi le scoatem şi punem ardeii întregi în aceeaşi apă lăsând să fiarbă până când considerăm că pot fi curăţaţi de coajă. Punem, într-un vas încăpător, la călit ceapa dată prin răzătoare împreună cu ciupercile, până prinde culoarea aurului din ghiulurile autentice, apoi turnăm peste tot amestecul sucul făcut din roşii date prin aceeaşi răzătoare dinţoasă. Asezonăm amestecul cu ceva sare, piper negru, după preferinţă tarhon sau cimbru şi-o foaie de dafin. Când sosul începe să se lege la cap, să nu-l doară, lăsăm foarte mic focul şi ne ocupam de restul reţetei.

Punem într-o oală încăpătoare apă până la jumate, câteva linguri de ulei şi aceeaşi străbună sare, apoi aşteptam să clocotească. După ce-au fiert spaghetele, le punem la scurs şi punem ardeii, în prealabil curăţaţi de coajă şi tăiaţi feliuţe foarte subţiri peste paste şi amestecam foarte bine. Pentru effect, sau după gust, putem toca pătrunjel foarte mic, amestecul având în cazul ăsta un aspect regal.

Vânticel de Primăvară, a la Handi

O îngheţată-minune simplă care poate deruta, prin supleţe, chiar şi pe cele mai năzuroase domniţe.

În timpul preparării, vom degusta un Courvoisier delicat. Aşadar, într-o oală mică punem două ouă proaspete, viguroase, pregătite de mari experienţe. Peste ele, aruncăm în supărare doi pumni sănătoşi de zahăr, aşa la vreun sfert de kil în total, şi începem enervantul proces al amestecatului. Şi amestecăm noi cât amestecăm, cu viteză peste limita legală, până ne vine ideea genială: punem amestecul la foc foarte mic, aproape pâlpâit şi diluăm atent, adăugând cu atenţie, câte puţin, lapte la temperatura camerei, nu mai mult de o cănuţă, cât de-o vodcă normală, respective o sutică şi-un strop. Când ne-am plictisit de diluat, închidem definitive focul şi lăsăm amestecul la revenire, să-i iasă tulbureala din cap, nu înainte de a-i adăuga şi un pliculeţ, chiar două de zahăr vanilat. Într-un vas, amestecăm vişine proaspete, sau cireşe, cu un păhărel de rom Jamaica, două degete de mentă tocată cât de mărunt şi coajă de lămâie rasă fin. Se lasă la aşezat un sfert de oră, apoi se înglobează în amestecul din oală. La final, toată această minunată combinaţie este binecuvântată, încet încet, cu juma de kil de frişcă bătută de-i ies fulgii. Nu mai rămâne decât să punem în tot felul de cănuţe sau păhăruţe sau cum vreţi şi să dăm la congelator minunea, câteva ore. Să vă bucuraţi!

Patima Regală, a la Lost&Sir_Handi

Vom pregăti astăzi o masă sănătoasă pentru a duce patima gurmanzilor până la cele mai sensibile momente ale deliciului. Explozia de vitalitate poate fi atât de mare, după această combinaţie rafinată, încât culmile atinse pot redefini sensul vieţii.

La început, oferim oaspeţilor plăcerea de a-şi deschide canalele de comunicare şi a-şi întări convingerea că viaţa merită trăită, în special în faţa unei mese pline de bunătăţi, respective îi vom invita să guste bucăţele mici de pâine prăjită, unse firav cu unt, acoperite cu bucăţele de peşte afumat stropit cu 3 picături de zeamă de lămâie şi o frunzuliţă de ţelină. Noi ne muţumim să tragem o duşcă zdravănă de ţuică de mere, distilată regeşte.

După ce am stârnit pasiunea omuleţilor, le trântim pe masă o găleată de busuioacă de Bohotin, rece, de la pivniţă şi căni de lut alături, să îşi revină.

În această etapă de atac surpriză asupra clientului, vom învălui în mister totul, oferind câte un sandwich franţuzesc care să le ridice urechile la zbârnâit. Această delicatesă se prepară aşa: se iau două felii de pâine, preferabil franţuzească, mai dulce, pe fiecare dintre ele se întinde foarte puţin unt, apoi se aşează pe una dintre felii următoarele straturi de scuturat simţurile – o feliuţă foarte subţire de jambon, o feliuţă subţire de brânză feta, o frunză de salată, câteva feliuţe de ridiche albă, o altă feliuţă de jambon, puţin muştar de Dijon, două feliuţe de roşie, încă o frunză de salată, încă puţină brânză, încă o feliuţă de jambon şi se acoperă cu cea de-a doua felie de pâine. Acest ansamblu monumental, bun de pus în piaţa publică deja, este legat bine apoi cu aţă de papiotă. Acest mpnument al spiritului francez va fi apoi prăjit cu fineţe într-o tigaie cu puţin ulei de măsline, aşa o peliculă, până când pâinea devine aurie, chiar lejer arsă pe alocuri. Se serveşte fierbinte, înainte ca pâinea să se întăreasca, evident după ce îndepărtăm aţa ce mai atârnă de această bucurie culinară.

Cum oaspeţii par să reproducă bătăliile lui Ştefan cel Mare la gura lor, tragem iarăşi o duşcă de ţuică şi pregătim o bază ameţitoare a meniului nostru, grătarul de vită. Pentru aceasta, se ia una bucată fleică sănătoasă de vită fără pic de os, de preferat din porţiunile mai moi ale unei doamne vacă foarte decedată. Este obligatoriu ca bucata să fie absolut uniformă şi de-a dreptul imensă. Acum o chestie esenţială pentru viitorul fripturii, baiţul: luăm 3 portocale mari şi foarte coapte şi stoarcem din ele şi ultima picătură de zeamă, amestecăm cu un praf de piper negru măcinat, 2-3 căţei de usturoi, puţin cimbru neînceput şi, pentru ca aroma să fie completă, zdrobim câteva frunze de mentă şi două frunze de busuioc cât doi ochi de fecioara timidă. Totul se omogenizează cu niţel ulei de măsline de preferinţă, se pune într-o sticlă şi se amestecă foarte bine până compoziţia prinde culoarea albuşului de ou bine ciomăgit, punem într-o punga fleica de carne şi turnam 3 sferturi din zeama mai sus menţionată peste şi o punem la rece, preferabil 24 de ore pentru ca simfonia de arome să invadeze structurile cărniţei. De mentionat este faptul că-n toată povestea sarea trebuie să lipsească, altfel vom opţine cel mult o talpă serioasă de bocanc. O subtilitate cu înţeles tainic este aceea că trebuie să mai frământăm carnea, din când în când, în timp ce se află în acel minunat nectar însă trebuie evitat contactul amestecului cu aerul. Când am hotărât să definitivăm minunea, încingem, ca la sârbă, o tablă cât de groasă găsim, de preferinţă fieroasă la muşchi, până prinde o tentă lejer roşiatică apoi aruncăm fleica pe ea, lăsând fierbinţeala să lucreze de capul ei atâta timp câi îi dăm voie. În momentul în care am întors prima dată carnea, turnăm peste ea o parte din sucul rămas, lăsând să se definitiveze şi partea rămasă neatinsă. În clipa de mare respiraţie psihologică în care şi a doua faţă a fleicii e aproape făcută, avem nevoie de nişte rondele de ceapă din cele mai mari, le punem pe grătar şi punem fleica pe ele, urmând ca pe partea abia întoarsă să turnăm restul de suc rămas. Se lasă aşa, în treaba ei, până ceapa începe să se piardă, emoţionată, în vâlvătaie… Ca garnitură, putem folosi un amestec de varză crudă roşie şi albă, împreună cu gogoşari acriţi în oţet. Şi pâine de casă, cu coajă groasă

Ei, acum, după ce privind cu cinism bucuria încremenită pe feţele oaspeţilor, aducem pe masă un bol uriaş în care am aruncat de-a valma ananas, pulpa de pară, măr, boabe de strugure, cireşe, suc natural de portocale şi câteva păhărele de Cognac fin. Enjoy!

Little Lady Dinner a la Handi

Observând cu atenţie reacţiile domniţelor care ne fac onoarea să urmărească acest paradis al gurmanzilor, luând în calcul timpul sărăcuţ pe care, deseori, îl au la îndemână pentru pregătirea unei mese, am hotărât să propun o reţetă extrem de rapidă, dar cu o savoare aparte, extrem de delicată dar hrănitoare, suavă dar şi îndemnând la puţină asprime… Ce să mai povestim, mai bine ne îndeletnicim cu ceea ce ştim mai bine!…

Aşadar, eu am început prepararea cu inserţia globală a unui păhărel delicat de vodcă Borzoi, o bijuterie în domeniul său… Dar să vedem ce mare filosofie este să aducem bucuria în guriţa noastră pofticioasă. Aşa încât, aruncăm o lingură sănătoasă de ulei de măsline virginal în tigaie şi prăjim extrem de delicat, doar la suprafaţă, 3 feliuţe de costiţă afumată şi 3 feliuţe de cârnăcior perfect uscat (plus un capăt rotund în două, pentru estetică!), picant, sau salam de acelaşi fel, doar preţ de trei răsuciri rapide de pe o parte pe cealaltă, un soi de tzuka hara întins, sau cum i-o mai spune… scoatem rapid feliţele minune şi le îndemnăm pe ceva şervet de bucătărie să absoarbă uleiul depus pe coapsele doamnelor feliuţe. Instantaneu, ducând la gură doza homeopatică de Borzoi, realizăm că trebuie să călim usturoiul, drept pentru care îl aruncăm şi pe domnia sa, trei căţeluşi feliaţi, în ulei şi învârtim elegant paleţica de lemn, să-şi ia avânt. Nu lăsăm usturoiul să gâfâie, pentru că se arde, astfel încât aruncăm vijelios deasupra două duzini de ciupercuţe mici, feliate longitudinal cu grijă şi pornim la amestecat cu fineţe, folosind, de data asta două paleţele de lemn, să ne dăm mari ce bidecştri suntem… În funcţie de faptul că ciupercuţele sunt proaspete sau din conservă, le călim în zeamă de afumătură fină şi usturoi uleiat de la cinci minute încolo… Chiar înainte de a hotărî că e gata, aruncăm peste ciupercuţe un praf de sare fin şi piper alb măcinat, apoi chiar în ultima clipă o pulbere de mărar tocat cât de fin ne ţine încheietura. Şi cu asta, basta!

Trecem la un Borzoi mic şi aşezăm în farfurie în următoarea ordine: feliuţele de cârnăcior, feliuţele de costiţă, feliuţe de roşii, un ardei iute roşu (cui îi place, dacă nu asortaţi cu castravete murat) şi dragele de ciupercuţe, bine scurse de ulei. Peste această minune, mai dăm o pulbere fină de mărar şi, doar peste ciupercuţe, stropim câteva picături de sos de soia. Simplu, elegant, hrănitor, delicat… o fantezie pentru domniţe grăbite! Poftă bună!

Varză călită cu afumătură a la Lost – zisă şi “Încercarea Balaurului”

Această mâncare tradiţional românească de-a binelea porneşte de la premisa absolut corectă filosofic, conform căreia: “degeaba te-ai afumat bine, dacă nu eşti varză!”

Aşadar, avem mare nevoie de-o varză, evident, aşa mare, cam cât un cap de cal năzdrăvan, murată în timp şi nu forţată de împrejurări, să aibă acreala specifică şi mireasma unică ce-i trezeşte pe mahmuri la o nouă viaţă. Mai avem nevoie de 2 palme (nu peste bot!) de slănină afumată, tăiată pe lungime, o ceapă mare cât o zi de post şi multă răbdare. Şi, ar spune maestrul, o pălincă de într-ajutorare, de băut în cinstea celor flămânzi cărora le va trece.

Şi trecem la operaţiunea Falstaff: se pune slănina la prăjit să-şi lase untura în ceaun, timp în care tocăm la marea fineţe varza (lăsată în prealabil la desărat), tocăm ceapa fulgi, în ciuda lacrimogenului de ochi drept şi, în momentul Alfa, în care slănina e suptă de orice urmă de vlagă, adică untură, punem varza în ceaun, stoarsă bine de apă, şi apoi ceapa. Amestecăm, aşa într-o doară, o vreme, până când untura e perfect îndrăgostită de varză şi integral vârâtă în ea, la marele omogen. Este momentul perfect pentru a face ca Merlin când alerga dupa Guinevere şi dădea vina pe Lancelot: punem peste varza din ceaun un sos executat la sânge din câteva roşii bine coapte şi mari. Cum momentul desăvârşirii bate la poartă de-o scutură din ţâţâni, lăsăm totul la călit, fără adaosuri lichide, până apare o strălucire vinovată în mijlocul ceaunului

Tragem aer în piept şi pălincă în grumaz şi întărâtăm varza cu afumătură. Aici avem libertate de exprimare cât ne vrea muşchiu: ciolan afumat, cârnaţi afumaţi serios şi orice altă afumătură demnă… punem în ceaun afumătura şi acoperim totul cu apă să fiarbă la foc mic, amestecând fără vulgaritate din când în când. Pentru evitarea surprizelor, sarea o punem doar la urmă de tot, după degustare. Bulionul este opţional, dar sunt de părere că dă bine şi la culoare şi la gust.

Obligatoriu astfel de bunătate nu se poate bucura de respectul nostru etern decât dacă este acompaniată de mămăliguţă fierbinte şi un ardei atât de iute de ar face şi un balaur să lăcrimeze. Ca o notă de maestru: pentru estetica perfectă a mâncării, e util să băgăm această nebunie la cuptor puţin, iar pentru un gust desăvârşit o vom prepara în oală de lut strămoşesc, fie el de la daci, fie el de la romani… Poftă bună!

Penne arabiatta a la Handi

O păpică italienească plină de savoare, relativ uşor de gătit dacă se respectă atent modul de preparare a sosului – marele secret al oricărei forme de paste în asemenea delicată construcţie.

Aşadar, începem cu degustarea unui pahar de vin alb de Tokaj. Despre cum se fierb pastele, în acest caz Penne, nu sunt multe de spus: se fierb normal, în apă cu un vârf de hanger de sare, 7-8 minute de obicei, se scurg cu ciudă, se clătesc rapid cu apă rece, se amestecă cu o linguriţă de ulei de măsline, să se simtă confortabil şi le puteţi lăsa chiar la televizor, dacă au chef de telenovele cât pregătim sosul.

Ei bine, acum să trecem la sosul meu secret pentru Arabiatta. Mare atenţie, ochii cât cepele, lăsaţi bebeluşii la bunici şi întindeţi clăpăugele ca pe parabolică. Staţi să mai beau un Tokaj, nu de alta dar nu ştiu dacă mai prind unul aşa bun. Aşadar, atenţiune, se pune pe foc o tigaie deşteaptă, de teflon, să nu se prindă puf de păpădie de ea, se aşează în ea două linguri de ulei de masline extravirgin şi se arunca la călit mai întâi o ceapă mică tăiată peştişori subţiri… Imediat, după un minut de învârtit continuu ceapa la călit, se aruncă în tigaie, cu dezinvoltură, cum numai băieţii de la Harlem Globetrotters mai ştiu, nu mai puţin de 7 căţeluşi de usturoi tăiaţi în feliuţe nu foarte subţiri… Amestecatul în tigaie nu se opreşte nici de o culoare, indiferent de semafoarele din centru. Deja trebuie să avem pregătite 3 roşii, opărite, cu pielea smulsă, tocate la satâr în toate direcţiile şi chiar strivite neglijent cu furculiţa. Acum e momentul în care observăm cum deja usturoiul şi ceapa fac icter de ciudă dacă le mai lăsăm la călit, aşa încât luăm cu lingura din roşiile strivite şi stingem călitura pas cu pas, amestecând cu dreapta şi lansând roşiile cu stânga: treabă de artist! Amestecăm încă 10 secunde şi lăsăm la foc mărunţel să se aşeze la fiert roşiile zburlite din tigaie. Nu stăm ca muţii, ci tocam trei frunzuliţe de busuioc pe care le şi încredinţăm tigăii, dar îl punem peste roşii şi acoperim totul cu un capac fără să amestecăm încă, preţ de 5 minute, apoi dăm iar la lopăţică şi aruncăm un praf de sare foarte mic, de două degete şi o brumă de piper negru măcinat la pulbere… Nu mai punem capacul, ci ne aruncăm la exerciţiul samuraiului întărâtat şi ciopârţim cât se poate de subţirel două trei ciuperci pleurotus şi le aruncăm peste sosul din tigaie ascunzându-le prin iama de roşii cum sosul e aproape gata dupa încă 7-8 minute de fiert, luăm o trei frunze de dafin şi, fără să le scăpăm din degete sau ochi, le învârtim de-aiurea prin sos de cinci şase ori, apoi le aruncăm la coş. Când s-a îngroşat sosul în mod inteligent şi plăcut, în tragem de pe foc, punem deasupra trei jumătăţi de ardei iute curăţat de seminţe şi tăiat de-a lungul în două, cu interiorul către sos, dar fără să fie înăuntru, şi o feliuţă de lămâie peste şi acoperim cu capacul timp de 2 minute, vreme în care ne uităm ca viţelul la poarta nouă. Se dă deoparte capacul, se culeg lămâia şi ardeii şi se aruncă, apoi luăm castroane, punem pastele în ele, facem o găoace în mijlocul lor şi punem acolo cu grijă sosul. După care putem mânca până ne zbârnâie urechile şi în ştim deja pe Dante în original! Giusto!

Ciorbă de burtă a la Handi, sau cum a dăruit Dumnezeu oamenilor supremul gust…

Ei, a venit la rând o reţetă extrem de delicată, o reţetă care necesită timp, răbdare de broască ţestoasă traversând deşertul, şi o dragoste mare pentru gătit. De aceea vom aborda subiectul cât de serios putem, cu detalii, pentru ca rezultatul final să fie sublim.

Pentru că folosim burtă de vită, trebuie să ştim că există două variante: ce a puturosului, care îşi va cumpăra burta gata curăţată şi prefiartă şi varianta clasică în care ne punem pe operaţiuni militare complexe şi o pregătim noi înşine. Noi vom dicuta puţin despre varianta clasică. Astfel, burta se curăţa extrem de bine cu apă şi sare şi se pune apoi o linguriţă de bicarbonat cu care se freacă îndesat toată suprafaţa şi se lasă aşa la frigider de cu seara, până a doua zi când gătim; atunci o luăm şi o clătim extrem de bine în 3-5-7 ape, să iasă la lumină proaspătă şi frumoasă.

Şi acum să vă explic cum pregătesc eu această minune care poate trezi morţii la viaţă, salveaza de la mahmureală, e chiar un afrodisiac excelent… În primul rând, din start punem un pahar sănătos de pălincă şi îl dăm de duşcă, să ne scuture izmenele bine, aşa, de cursă lungă. Luăm o oală uriaşă (această ciorbă iese cu atât mai bine cu cât cantitatea făcută e mai mare… vom lucra cu un kilogram de burtă, şi socotiţi voi reţeta cum vă trebuie când o faceţi), şi punem în ea, la fiert, sub capac, la foc mic, cam un kilogram de oase proaspete de viţel, cu o linguriţă de sare. Dacă face ceva spune supărătoare, nu vă sfiiţi să le aruncaţi cu încredere la coş. După vreo oră, puneţi înăuntru şi burta, tăiată în bucăţi mari, ca palma, şi rădăcinoase, cam un kil: morcovi, o ţelină mare şi pătrunjel rădăcină, tocate mărunt, precum şi o ceapă uriaşă, tăiată în două. Se continuă dezmăţul fiertului încă vreo 4 ore (2 ore, dacă e prefiartă), timp în care aveţi grijă să mai daţi cu apă în oală când scade… Preferabil, pentru subtilitate, nu folositi apă de la chiuvetă, ci ori apă de izvor, ori apă plată, că merită efortul…

Ei, în răstimp, puneţi într-o farfurie puţină slană, o ceapă roşie şi ceva brânză de burduf şi porniţi o discuţie principială între acestea şi pălincă, oferind tuturor aceeaşi destinaţie, între fălcile voastre şi mai jos, la vale…

După ce burta s-a inmuiat deja de la atâta fiert, o scoateţi afară cu grijă, scoateţi şi oasele de vita deja singuratice după ce a fugit amărâta de carne de pe ele, scoateţi şi carnea cum se poate, apoi strecuraţi zeama prin sită fină, chiar de două ori, pentru siguranţă.

Spălaţi cu încredere oala în care aţi fiert totul, apoi pregătiţi-o pentru o nouă expediţie. Aşa, trageţi-vă sufletul cu o pălincuţă şi la război… Puneţi în oala curată zeama de fiertură strecurată, daţi la foc mic, puneti 10 căţei de usturoi tocat fin şi, eu aşa fac, puneţi doi morcovi tocaţi cubuleţe cât de mici. Lăsaţi un timp morcovii sa fiarbă, să se înmoaie. Bucăţile de burtă fiartă le tăiaţi în fâşii lungi şi subţiri cam cum vă plac în ciorbă şi le lansaţi şi pe domniile lor în oală când morcovii sunt fierţi. (Cum v-am spus, partea cu morcovii nu e obligatorie, dar mie aşa îmi place). Trageţi două trei clocote sănătoase, apoi pregătiţivă de mişcarea finală, de mare maestru: luaţi oala de pe foc, daţi-i sare cum vă place de mult, stoarceţi acolo un sfert de lămâie normală la cap, dregeti rapid cu 2 gălbenuşuri de ou şi smântână cam 250 de ml şi aruncaţi în supărare deasupra, un vârf de cuţit de piper alb măcinat, un vârf fin de boia de ardei iute şi o tocătură fină din frunze de pătrunjel şi ţelină…

Minunea-i gata! Când o serviţi, puneţi smântână cum vă place, o linguriţă de oţet din vin, o linguriţă de ulei de măsline şi nelipsitul, înfocatul, superbul ardei iute… Poftă mare!

Pilaf cu Raţă făr de Raţă, a la Lost

Se ia una bucată raţă abia ajunsă la maturitatea sexuală, uşor supraponderală, şi se fierbe într-un vas încăpător, ceva între tabacheră şi Titanic, până carnea hotărăşte să părăsească oasele… moment în care scoatem tot şi ajutăm supa să se limpezească, confundând oala cu paharul de whiskey băut anterior, şi aruncând cu câteva cuburi de gheaţă, după care strecurăm licoarea măcăitoare printr-o strecurătoare mult mai fină decât filtrul de la graniţa cu Ucraina.

După aşezarea în formă de linişte a licorii, luăm atât orez cât să ne aranjeze o masă pentru tot atâţia flămânzi câţi nehaliţi dau peste noi, invitaţi sau nu, îl curăţam bine, îl spălăm în câteva ape, apoi îl scurgem foarte bine, să iasă năduful. Se pune apă la fiert, iar în momentul subtil in care clocoteşte punem orezul şi amestecăm într-una în el, ca apucaţii de streche, până apa ia o uşoară tentă albicioasă, pregătindu-se să facă spume de nervi. Nu-i lăsăm talentele să se producă, ci din nou scurgem apa din ore şi-l dăm deoparte, într-un vas acoperit cu o cârpă udă.

Acuma duşcăim în chiuituri vesele o doză homeopatică de whiskey, luăm 3 dintre cei mai mari gogoşari roşii, eventual vizibili din spaţiu de sistemele americane de apărare, şi 2 cepe cât două ţâţe de oiţă rebelă şi tocăm totul suficient de mărunt cât să nu deranjeze la plombe, dar suficient de mare cât să se deosebească tocătura de orez. În acest moment, cu grija cu care seduci o virgină, luăm din oala în care am pus la aşezat supa cu o lingură doar grăsimea aşezată deasupra şi-o punem într-o oală, de preferinţă de pământ, de lut strămoşesc şi-o punem la foc mic. Când aceasta începe să sfârâie slab definit, din motive puţin cunoscute, aruncăm amestecul de ceapă şi gogoşari şi călim în esenţa lor până ceapa prinde a se limpezi. Şi vine momentul marii bucurii, festivalul boabelor, când aşezăm cu grijă orezul deasupra, să nu-l fărâmăm în oală. amestecând încetişor, ca la mângâiatul pântecului sătul… şi amestecăm aşa mereu, până când tot ce înseamnă boabă începe să prindă a luci. Este un moment potrivit să adăugăm încetişor supa rezultată firesc în urma fierberii junei raţe, tot amestecând până orezul este acoperit cu 4 degete de zeamă şi se lasă totul la foc foarte mic. Între timp, mai golim un păhăruţ de whiskey şi ne ocupăm cu interes crescând de ceva ciuperci, de preferinţă de consistenţă tare, cum ar fi ghebele, mânca-le-ar tata, pe care le taiem în patru după care le aruncăm în fiertură.

Din acest moment, ne apropiem de victoria finală, tot amestecând cu grijă, lăsăm să fiarbă totul până orezul ajunge la consistenţa Pilafului cu care ne-au obişnuit părinţii sau care ne aranjează nouă gustul mai bine. Când totul este aproape gata, tăiem nişte praz pe lungime, aproximativ 6-7 cm şi-l despicăm în 4 sau 5 părţi după care-l aruncăm în fiertură. Şi rafinamentul nostru îşi demonstrează valoare acum: punem sare, un praf de piper alb măcinat şi, imediat ce luăm oala de pe foc, puţin pătrunjel tocat finuţ. Cu amica raţă încercăm să facem orice altceva, dar n-o mai lăsăm în veci să se apropie de Pilaful nostru!…. Poftă bună!

Sufleu aristocrat de banal, cu ciuperci, a la Handi

O reţetă uluitoare prin simplitatea sa, dar şi prin gustul înfiorător de plăcut… ca sexul pe vârful muntelui vara…

Totul începe cu o banală bucăţică de margarină… timidă… aruncându-se în tigaie aproape adolescentin… Câteva minute ne jucăm de-a baba oarba cu bucaţi mici de ciuperci, aşa, la vreo zece cât juma de palma, ciopârţite… aşa cum te joci cu părul în oglindă (evident că nu pe el îl căleşti în uleiul de măsline)… se stinge cu o cănuţă elegantă de lapte şi se ţine la foc mic până ce, din disperare, după o horincă de pere, eşti hotărât să adaugi muştarul, o linguriţă plină, iar marii maeştri spun că musai trebuie să fie de Dijon… mă rog… În locul unde au fiert nefericitele de ciuperci se face lumină cu albuş bătut de la 2-3 ouă, evident după ce avem inteligenţa de a lua tigaia de pe flacără. Separat, se ucid viruşii de pe câteva felii de pâine, prin prăjire simplă, DOAR pe o singură parte: recomand tabla pusă pe aragaz, peste flacără… e perfect dacă beneficiaţi de bătrâna plită… Acum e momentul esenţial: se mai răpeşte fecioria unui păhărel de horincă de pere… Acum istoria acestei iubiri între pâinică şi restul universului e simplă: pe partea pâinii încă neucisă de mistuitoare căldură a tablei se aşează cu mare grijă amestecul barbar din tigaie… Şi nu se mai face nimic altceva decât se dă uşor la cuptor, pentru a prinde îndrăzneală în faţa vieţii… Când se umflă bine în pene şi se rumeneşte, amintiţi-vă cu drag de păhărelul de horincă, mai daţi unul peste cap şi păpaţi în tihnă, după ce puneţi ceva sare, puf, şi piper, tot puf!…

Ciorbă lipovenească a la Lost…

După dezvăluirea marilor secrete privind debarcarea din Normandia, iată că am obţinut şi secretele absconse ale preparării unei ciorbe de peşte aşa cum numai drumarii cu barca din Deltă mai ştiu face.

Se ia un gât zdravăn de vodcă, pentru învăţarea rapidă a limbii rusă. Apoi, 2 kg de peşti suficient de mici încât şi buzunarului de la vestă în care se pune ornicul să îi fie milă de prichindei, se pun la fiert într-un ceaun sănătos, cu fierbere susţinută. Cum nu facem discriminări, nu contează rasa sau provenienţa piperniciţilor de înotători pe viaţă, totul e să fie fierţi până practice au văzut desluşit Apocalipsa şi nu mai rămâne nimic din ei… obligatoriu lucrăm cu marfă proaspătă, inclusive vodca pe care o mai măsurăm odată, cel puţin ca densitate.

Când totul s-a transformat în ceva de neînţeles, se dă marfa la strecurătoare, să iasă zeama din urma lor de peşti. Resturile nu ne mai interesează, poa să meargă în şomaj la Sf. Petru. Acesta este momentul bezmetic în care se pun 3 cepe mari, tăiate decent de mari şi aproape orice altă legumă găsim în gospodărie spre fierbere şi ştiinţă de carte. Este obligatoriu să nu ne lăcomim la leuştean şi mai ales să avem Borsh proaspăt, bătrânesc, de ciubar… nu chimicale de vopsit pleata când ne plictisim, că stricăm bunătate de mâncare. Când legumele sunt pe jumătate fierte punem atâtea capete de peşte cât putem de mari şi de la fel de multe variante, lăsând să fiarbă totul la foc foarte mic, până legumele sunt fierte aproape complet.

În acest moment tragic, nu facem ca Hamlet să ne plângem la groapă, ci ne descotorosim de capetele de care ne-am folosit exclusiv pentru gust şi punem hălci de peşte cât de mari putem, cele mai mari posibile… Şi mai tragem o vodcă scurtă, să suplimentăm energetic efortul. Este obligatoriu să avem, după posibilităţi, carne de peşte răpitor (ştiucă, şalău, biban) şi peşte static, domestic, gen crap, cteno, caras…

Doar în momentul în care bucăţile din urmă au ajuns în ceaun sărăm obligatoriu cu sare grunjoasă, adică de-aia cu personalitate şi nu de-aia fină, abia venită de la psiholog, după gust şi acrim cu Borsh (pentru începători, e vorba de borş, borşuleţ, etc). Din momentul ăsta, mai avem de aşteptat maximum 5 minuţele după orologiu, pentru ca amestecul să se omogenizeze şi carnea să se fiarbă de să se sature. Apoi, luăm de pe foc măgăoaia cu delicatesă înotătoare. În momentul în care ciorba se linişteşte, se pune atât leuştean cât suportăm, integral în esenţa lui, 100% verde.

Ceva în plus e dat de unii bucătari, naţie aristocrată, care scapă în ceaun, la fiert, şi-un pumn de orez şi câteva frunze pisate de mărar. Enjoy, măi!